Îmi asum
Acum 3 ani
Despre mine
- Alexandra Nicolici
- Eu sunt eu şi tot eu voi fi până nu voi mai fi eu.
miercuri, 9 noiembrie 2011
miercuri, 30 decembrie 2009
luni, 28 decembrie 2009
Banut pentru Sufletel
Clubul Rotaract Baia Mare a organizat cea de-a saptea editie a spectacolului caritabil Banut pentru Sufletel. Obiectivul din acest an a fost sa strangem suficiente fonduri pentru a amenaja un spatiu de joaca la sectia de pediatrie a spitalului judetean din Baia Mare.
La aceasta editie au fost alaturi de noi artisti cu suflet mare care au incantat publicul prin specificul traditional, prin maiestria arcusului, a ceterei, a pianului si prin desavarsirea glasului. Anslamblul Cosaul din Sarbi, Familia Petreus si Paula Seling au fost maiestrii serii de 27 decembrie, seara Banutului pentru Sufletel.
Datorita lor, a clubului sponsor Rotary Baia Mare impreuna cu Rotary 2005, a gazdei noastre - doamna director a Liceului de Arta din Baia Mare, Cristina Nemes Bota, a sponsorilor (Indeco Soft, Nestor Construct, Brutaria Baia Sprie, Hotel Mara, Maxim Studio, Ceramar), a publicului, a prezentatorului nostru actorul Dorin Griguta, acest eveniment a facut posibila strangerea fondurilor necesare atingerii obiectivului propus.
Multumim tuturor pentru participare si sprijin! Gestul vostru va aduce cel putin un strop de fericire copiilor bolnaviori internati in sectia de pediatrie a spitalului judetean din Baia Mare. Zambetele ce se vor creiona pe fetele lor vor aduce satistifactie in sufletele dumneavoastra.
Clubul Rotaract Baia Mare va ureaza un An Nou fericit, calauzit de lumina intelepciunii!
Alexandra Nicolici
Presedinte Rotaract Club Baia Mare 2009-2010
Past DRR 2007-2008 - Rotaract 2241 Romania & Republica Moldova
Aici sunt cateva articole:
Inainte:
miercuri, 25 noiembrie 2009
In cautarea Omului Frumos
A spus multe Dan Puric in seara aceasta. Nu a fost o conferinta, nu a fost nici macar o dezbatere, a fost o marturisire, o deschidere a unui suflet care vrea sa transmita ceva frumos; a unui suflet care rataceste in cautarea acelui Om Frumos despre care vorbeste si pe care ne indeamna sa il gasim in fiecare dintre noi. Cel putin asa am simtit eu.
Ascultand ce vorbeste, vreau sa va marturisesc ca am trecut printr-o varietate de trairi. Avea un ton aparent vesel, dar care m-a facut sa simt o lacrima in coltul ochiului. In acelasi timp un zambet de nadejde s-a asezat pe fata mea pentru ca am simtit ca inca mai exista acel Om Frumos.
Cartea lui e langa mine, dar nu despre ea vreau sa scriu, ci despre Omul Frumos asa cum il vad eu.
"Aveti ochii tristi in fotografia de pe coperta", i-am spus eu in timp ce el semna cartea.
"Da... e o tristete in care te poti increde", mi-a raspuns.
E oare tristetea Omului Frumos? Eu cred ca da si acest lucru ma intristeaza din ce in ce.
Imaginati-va privirea zglobie a unui prunc. Cata incredere inspira ea prin naivitatea si prin curatenia sufleteasca! Acel prunc e intr-adevar un Om Frumos, iar mai apoi, dupa ani si ani paginile vietii il trasnforma in acest Om Frumos cu ochii tristi...
A spus multe Dan Puric si va mai spune pentru ca are cine sa il auda si acest lucru ma bucura. Exista si acei oameni care aud, vad si simt asa cum trebuie, dar, probabil, sunt prea macinati de grji, prea speriati de necazuri, mahniti de minciuni si saturati de ipocrizii ca sa poata sa le tina piept.
Eu am trait ferita de aceste griji pana acum cativa ani. Vina o poarta parintii si bunica mea, care mi-au creat o lume cu Oameni Frumosi. Asa i-am simtit eu pe oameni pana nu demult. Cateodata ma intreb daca ai mei indrumatori in viata, au gresit aratandu-mi o lume cu Oameni Frumosi pentru ca treptat, am descoperit o alta lume, mult mai groteasca decat cea a lui Goethe. M-am speriat si m-am dezorienat. Am invatat sa privesc cu scepticism si neincredere, sentimente care sunt suficient de negre ca sa imi fie greu sa le pot accepta.
Asa ca raspunsul il caut tot in lumea pe care m-au invatat sa o vad si stiu ca oricat m-ar incerca viata asta, tot lumea aceea in care am crescut va fi in sufletul meu.
Nadajduiesc in puterea Omului Frumos care exista in fiecare dintre noi, Omul Frumos care este copilul din noi, a carui zambet dragalas si zglobiu tresare in noi de fiecare data cand redescoperim iubirea de oameni.
Nu demult am avut o dorinta. Mi-as dori sa o aveti si voi.
În copilărie îmi doream să reuşesc să mă transform într-un fel în care să pot vedea lumea din exterior. Îmi imaginam că sunt un observator invizibil care zboară deasupra ei şi o priveşte ca pe un film. Eram şi eu acolo jos şi jucam în acelaşi scenariu al vieţii de pe pământ.
Azi am avut aceeaşi dorinţă...
Suntem atât de prinşi în centrifuga cotidiană încât ne este aproape imposibil să ne detaşăm puţin şi să privim lumea cu obiectivism şi o atitudine neutră. Ne pierdem în detalii mărunte şi lipsite de importanţă, dar pe care le transformăm într-o realitate absolută. În final, ajungem să trăim într-o lume denaturată cu priorităţi absurde.
Nu mai ştim să privim, să ascultăm, să iubim, să împărtăşim un sentiment, să vedem ce e cu adevărat important. Devenim sintetici şi ne dezumanizăm. Nu vedem mai departe decât propriile noastre dorinţe care depăşesc mult limita normalului şi cad într-o lăcomie ridicolă.
Consecinţele le suportăm cu toţii...
... Sofia, ce nume frumos! Odată lumea cunoştea însemnătatea lui...
Azi am avut aceeaşi dorinţă...
Suntem atât de prinşi în centrifuga cotidiană încât ne este aproape imposibil să ne detaşăm puţin şi să privim lumea cu obiectivism şi o atitudine neutră. Ne pierdem în detalii mărunte şi lipsite de importanţă, dar pe care le transformăm într-o realitate absolută. În final, ajungem să trăim într-o lume denaturată cu priorităţi absurde.
Nu mai ştim să privim, să ascultăm, să iubim, să împărtăşim un sentiment, să vedem ce e cu adevărat important. Devenim sintetici şi ne dezumanizăm. Nu vedem mai departe decât propriile noastre dorinţe care depăşesc mult limita normalului şi cad într-o lăcomie ridicolă.
Consecinţele le suportăm cu toţii...
... Sofia, ce nume frumos! Odată lumea cunoştea însemnătatea lui...
sâmbătă, 21 noiembrie 2009
Procesul propagarii informatiilor in salile de asteptare
E interesant sa privesti ceea ce se intampla in jurul tau atunci cand esti pus in situatia, absolut normala (!?), de a astepta ceva, orice, eliberarea unei diplome, par exemple. Dintr-o data, sala de asteptare devine o micro lume; pentru ca acolo se intalnesc toate tipurile de personalitati. Daca vrei sa intalnesti oameni interesanti, din toate punctele de vedere, daca doresti sa studiezi transformari de comportament, tulburari de comportament, diferente sociale, incrucisari de priviri, daca vrei sa cunosti importanta personelor "cheie" (portarul, casierita etc.) sau daca esti curios care este procesul de propagare a informatiilor prin viu grai, acolo este locul potrivit.
Va aduceti aminte de "telefonul fara fir"? Jocul acela in care ne tot sopteam diverse, primind informatia din stanga si dand-o mai departe in dreapta, iar la final iesea cu totul altceva decat cuvantul pornit initial in cursa? Da, sunt sigura ca stiti despre ce vorbesc. Ei, cam asa ceva se intampla intr-o sala de asteptare.
Era vreo 11 jumatate, trebuia sa ajungem acolo pana in ora 12. Destul de multa lume, o coada cam de vreo 7-8 persoane, restul, vreo 25-30, erau care pe unde - unii pe scaune, altii pe afara... Ne-am asezat la rand si intre timp am aflat ca vom primi un numar de ordine de la doamna casiera.
"Stiti, am notat numele meu de fata pe hartia asta, pentru ca e mai greu de inteles", i-a spus prietena mea.
"Spuneti intai poezia si de abia apoi ajungem la nume!", s-a auzit o voce sictirita de dupa geamul casieriei.
Intuitiva cum e, prietena mea a inceput sa spuna "poezia", desi nu primise tema pentru acasa sa vina cu ea invatata... nici macar nu stia ca exista vreo poezie. Eh! Totul e sa prinzi din zbor. Apoi a platit si a primit numarul de ordine - 92. De abia intrase numarul 50... Aveam ceva de asteptat.
"Vreo doua ceasuri am stat", ne-a marturisit un domn care era pe picior de plecare.
Uf! Era ceva de stat, dar am hotarat sa nu plecam, sa nu cumva sa pierdem randul. Dintr-o data lumea a inceput sa se adune in fata celor 3 usi magice (dintre care doar doua erau functionale), in spatele carora se eliberau diplomele.
"Ce se intampla?"
"Nu stiu, dar ceva se intampla."
Se deschide o alta usa si iese o doamna care cere, in ordinea numerelor, buletinele si chitantele.
"S-or fi gandit ca asa va merge mai repede."
"Probabil o sa caute diplomele mai de graba in felul acesta", se auzira voci.
Mai, asa o fi, ne-am gandit si noi.
Afara era cald si soare, starea noastra de spirit era dominata de zambete, inca. Am intrat in vorba cu vecinii din fata noastra de la rand, am glumit si am inceput sa privim diverse reactii. Timpul trecea destul de incet. Nu stiu cum se face, dar sistemul implementat cu cateva zeci de minute inainte, parea ca nu functioneaza. Parca trebuia sa asteptam si mai mult, chiar daca buletinele si chitantele fusesera deja date.
Era trecut bine de ora 13. S-a inchis gemuletul de la casierie si a iesit doamna, traversand incruntata sala de asteptare. Traversand-o din nou in sensul opus, expresia fetei i se schimbase brusc: "Merg la o tigara, fata. Lasa-ma ca nu mai pot!"
Era deja alt om. Trecusera 8 minute si isi terminase tigara. Se intorsese in spatele gemuletului, dar nu inainte de a mai lua cateva buletine si chitante. Importanta pozitiei crestea din ce in ce.
Ghinionul a facut ca tanarul cu ochelari sa ajunga 3 minute dupa si nu stia miscarea cu buletinele. Tinea numarul 75 in mana. I s-a raspuns ca intrase numarul 67, dar ca buletinele si chitantele fusesera date deja. Nedumerit, tanarul a intrebat ce sa faca.
"Deci, fii atent tinere! Din cand in cand, doamna de la casierie iese si cere buletinele si chitantele, iar atunci o sa le dai si tu."
Dintr-o data, un fapt intamplator s-a transformat intr-o informatie concreta si sigura. Faptul ca doamna de la ghiseu, in drumul ei de la tigara spre gemulet, a mai luat cateva buletine, s-a tranformat in "din cand in cand, doamna de la casierie, iese si cere buletinele si chitantele."
Siguranta si increderea cu care fusese transmisa informatia ii dadea un fundament destul de solid, asa ca nu era de pus la indoiala in vreun fel.
"Oare ce se intampla in spatele celor doua usi? Cat de mult dureaza sa semnezi in 2, 3 locuri si apoi sa primesti diploma?", erau intrebarile care se auzeau din ce in ce mai des in sala de asteptare.
Glumele incepusera sa prinda o tenta ironica, iar minutele prindeau din ce in ce mai multa greutate; se miscau de parca erau de plumb. Treceau incet, unul dupa altul. Nu erau grabite si nici nu aveau de gand sa isi modifice ritmul. 1, 2, 3, 4... 57... 123...
"A intrat prietena dumneavoastra", imi spune doamna de alaturi.
"Am terminat!"
Ma uit la ceas: 13:47...
Afara era la fel de frumos. Noi am mers mai departe, dar sala de asteptare tot acolo a ramas si va ramane...
Va aduceti aminte de "telefonul fara fir"? Jocul acela in care ne tot sopteam diverse, primind informatia din stanga si dand-o mai departe in dreapta, iar la final iesea cu totul altceva decat cuvantul pornit initial in cursa? Da, sunt sigura ca stiti despre ce vorbesc. Ei, cam asa ceva se intampla intr-o sala de asteptare.
Era vreo 11 jumatate, trebuia sa ajungem acolo pana in ora 12. Destul de multa lume, o coada cam de vreo 7-8 persoane, restul, vreo 25-30, erau care pe unde - unii pe scaune, altii pe afara... Ne-am asezat la rand si intre timp am aflat ca vom primi un numar de ordine de la doamna casiera.
"Stiti, am notat numele meu de fata pe hartia asta, pentru ca e mai greu de inteles", i-a spus prietena mea.
"Spuneti intai poezia si de abia apoi ajungem la nume!", s-a auzit o voce sictirita de dupa geamul casieriei.
Intuitiva cum e, prietena mea a inceput sa spuna "poezia", desi nu primise tema pentru acasa sa vina cu ea invatata... nici macar nu stia ca exista vreo poezie. Eh! Totul e sa prinzi din zbor. Apoi a platit si a primit numarul de ordine - 92. De abia intrase numarul 50... Aveam ceva de asteptat.
"Vreo doua ceasuri am stat", ne-a marturisit un domn care era pe picior de plecare.
Uf! Era ceva de stat, dar am hotarat sa nu plecam, sa nu cumva sa pierdem randul. Dintr-o data lumea a inceput sa se adune in fata celor 3 usi magice (dintre care doar doua erau functionale), in spatele carora se eliberau diplomele.
"Ce se intampla?"
"Nu stiu, dar ceva se intampla."
Se deschide o alta usa si iese o doamna care cere, in ordinea numerelor, buletinele si chitantele.
"S-or fi gandit ca asa va merge mai repede."
"Probabil o sa caute diplomele mai de graba in felul acesta", se auzira voci.
Mai, asa o fi, ne-am gandit si noi.
Afara era cald si soare, starea noastra de spirit era dominata de zambete, inca. Am intrat in vorba cu vecinii din fata noastra de la rand, am glumit si am inceput sa privim diverse reactii. Timpul trecea destul de incet. Nu stiu cum se face, dar sistemul implementat cu cateva zeci de minute inainte, parea ca nu functioneaza. Parca trebuia sa asteptam si mai mult, chiar daca buletinele si chitantele fusesera deja date.
Era trecut bine de ora 13. S-a inchis gemuletul de la casierie si a iesit doamna, traversand incruntata sala de asteptare. Traversand-o din nou in sensul opus, expresia fetei i se schimbase brusc: "Merg la o tigara, fata. Lasa-ma ca nu mai pot!"
Era deja alt om. Trecusera 8 minute si isi terminase tigara. Se intorsese in spatele gemuletului, dar nu inainte de a mai lua cateva buletine si chitante. Importanta pozitiei crestea din ce in ce.
Ghinionul a facut ca tanarul cu ochelari sa ajunga 3 minute dupa si nu stia miscarea cu buletinele. Tinea numarul 75 in mana. I s-a raspuns ca intrase numarul 67, dar ca buletinele si chitantele fusesera date deja. Nedumerit, tanarul a intrebat ce sa faca.
"Deci, fii atent tinere! Din cand in cand, doamna de la casierie iese si cere buletinele si chitantele, iar atunci o sa le dai si tu."
Dintr-o data, un fapt intamplator s-a transformat intr-o informatie concreta si sigura. Faptul ca doamna de la ghiseu, in drumul ei de la tigara spre gemulet, a mai luat cateva buletine, s-a tranformat in "din cand in cand, doamna de la casierie, iese si cere buletinele si chitantele."
Siguranta si increderea cu care fusese transmisa informatia ii dadea un fundament destul de solid, asa ca nu era de pus la indoiala in vreun fel.
"Oare ce se intampla in spatele celor doua usi? Cat de mult dureaza sa semnezi in 2, 3 locuri si apoi sa primesti diploma?", erau intrebarile care se auzeau din ce in ce mai des in sala de asteptare.
Glumele incepusera sa prinda o tenta ironica, iar minutele prindeau din ce in ce mai multa greutate; se miscau de parca erau de plumb. Treceau incet, unul dupa altul. Nu erau grabite si nici nu aveau de gand sa isi modifice ritmul. 1, 2, 3, 4... 57... 123...
"A intrat prietena dumneavoastra", imi spune doamna de alaturi.
"Am terminat!"
Ma uit la ceas: 13:47...
Afara era la fel de frumos. Noi am mers mai departe, dar sala de asteptare tot acolo a ramas si va ramane...
duminică, 1 noiembrie 2009
The Riddle of the day - 5
I never was, am always to be,
No one ever saw me, nor ever will,
And yet I am the confidence of all
To live and breathe on this terrestrial ball.
What am I?
No one ever saw me, nor ever will,
And yet I am the confidence of all
To live and breathe on this terrestrial ball.
What am I?
marți, 27 octombrie 2009
The Riddle of the day - 4
I am slim and tall,
Many find me desirable and appealing.
They touch me and I give a false good feeling.
Once I shine in splendor,
But only once and then no more.
For many I am "to die for".
What am I?
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
