Prostia şi indiferenţa dăunează grav sistemului nervos (Partea I)

Fără intenţia de a promova în mod excesiv Radio Guerrilla, simt nevoia să laud programul, iniţiativele şi demersurile pe care echipa acestui post le desfăşoară. Nu aş vrea să fiu acuzată de subiectivism, pentru că nu e cazul; vorba aceea: „ce-i frumos şi lui Dumnezeu îi place”.
Vreau însă să scot în evidenţă, în mod special, (redundanţa este intenţionată) campania „Atlas de mitocănie urbană”. Această campanie reuşeşte să pună în lumină un fapt trist, dar de necontestat: „fericiţi sunt cei săraci cu duhul”... Foarte bine! Foarte tare, frate! (ca să fiu în ton cu expresiile „în vogă”). Mă bucur sincer* de „fericirea lor”, dar vorba lui Creangă „ Milă-mi e de tine, dar de mine mi se rupe inima de milă ce-mi este” pentru că, fraţilor, „prostia şi indiferenţa dăunează grav sistemului nervos”!!!
Nu trece zi în care să nu întâlnesc, la tot pasul, specii ale faunei urbane. Bine că sunt alte specii ocrotite de lege pe cale de dispariţie, iar aceste exemplare se înmulţesc necontrolat. De unde vine atâta prostie? Şi unde încape? Ne mirăm că totul merge în ţara asta aşa cum merge. Păi cum... ar putea să meargă altfel când numărul acestor specii este în continuă creştere?
Cât de actual este Caragiale! Dar prea finuţ pentru zilele noastre, prea diplomat pentru exemplarele de acum.
Cum se poate să fii cuprins de o doză atât de mare de indiferenţă încât să nu reuşeşti să îţi dezvolţi creierul mai mult decât o... găină?
Trist, fraţilor! Foarte trist!

Va urma...



*Citisem undeva (voi reveni cu titlul exact al cărţii) despre folosirea acestui cuvânt în cadrul unei propoziţii, ca şi formă de justificare exagerată, că dovedeşte, de fapt, exact contrariul… :)